Lilypie - Fifth Birthday

Lilypie - Second Birthday

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

De prin gardă adunate...

A fost odată ca niciodată o gardă de-a mea la preaminunatul spital nou...

Se mai întâmplă să decedeze vreun pacient. Asta-i viața și boala. În spitale mai ales. 
Deci am gardă, am un pacient decedat. Anunț familia, vin oamenii să își ia rămas bun. Logic, punem paravane în salon, să aibă puțină intimitate. Le zic că pot să rămână cât au nevoie, condoleanțe, din astea. 
Pe hol mă prinde sora șefă, dacă am văzut decesul - bifat. Și rudele? Văzut, bifat, vorbit, toată procedura. 
Că ea are nevoie de salon, că avem internare. Spitalul, după știința mea, nu prea plin. Mă uit pe plan, internarea o puteam face în trei saloane diferite.
Asta, nu și nu, că ea are nevoie de salonulă ĂLA, de locul sărmanului mort, și anume ATUNCI, pe loc. Mă uitam la ea, gândindu-mă că i-a sărit vreo doagă. Wtf, chiar nu e responsabilitatea mea să mut paturi ca să îi eliberez ei salonul. 
Nu, că ea ce să facă, unde duce mortul? Doh, procedura zice să îl țină în salon sau undeva pe secție minim 2 ore, dacă nu cumva 4. Și apoi la morgă. În continuare mă holbam la ea, neștiind ce vrea exact de la mine. 
Nu, că ea nu are unde să țină mortul două ore. Deh, ia-l acasă, cucoană, nici eu nu îl pot băga în buzunar. 
Că primirea urgențe e plină cu UN pacient, altfel l-ar fi dus acolo. 
Că secția vecină nu are paturi libere.
Că... 
Deja nu o mai ascultam. 
Că ea duce patul în biroul medicilor - al meu, adică. 
Mie îmi dădea ceva cu multe virgule, la o analiză mai atentă. Adică, prin birou se întâmplă să avem nevoie de telefon, computer, dulapuri cu diverse, deh, ca medicii. Plus că urma raportul de gardă în biroul respectiv. Adică, sărmanul mort singur nu deranja pe nimeni, dar cu cele 7 rude adiacente, mai greu să faci raportul în mod optim. 
Relativ în stare de șoc, intru să fac internarea. Și mă apucă un râs din ăla isteric când mă gândesc la mutatul decedatului în birou, de nu știa sărmana asistentă ce-am pățit. În fine, îi povestesc pe scurt și pe șoptite, ăleia îi sare țandăra că așa ceva e nemaiauzit și imbecil, și de ce n-am zis eu că nu, biroul nu e morgă? Nah, în primul rând pentru că efectiv m-a șocat tanti șefa, în al doilea rând pentru că evit să mă cert pe hol, în al treilea rând pentru că soluția ei la o problemă inexistentă era absurdă. 
Asistenta a ieșit un minut, apoi a revenit să facem internarea. Între timp aud pe coridor mutat de paturi, deschis de uși, fâțâială și agitație.
Când am terminat, m-am dus în birou să văd cum îl redecorase sora șefă cu decedatul. 
Din fericire, celelalte asistente au organizat eliberarea unei alte încăperi, despre existența căreia eu habar nu aveam, soluție evident mai decentă decât cea propusă de tanti șefa lor. 
La raport, îi povestesc lui Obi (Oberarzt) toată scena - s-a prăpădit de râs, colegii și mai și. 
După raport, întreabă sora șefă la ce glumă bună am râs atâta când de fapt trebuia să ne ocupăm de povestit radiografii și proceduri?
N-am mai știut care încotro să o zbughim.

2 comentarii:

  1. Aoleuuu... nu am stat in aceeasi incapere cu un mort niciodata. Pt mine un mort nu e un corp lipsit de viata, un mort e o multime de visuri atarnate in aer, frici, dorinte, nemultumiri, un fel de capat de destin materializat. In fine, asta e unul din motivele pt care nu sunt infirmiera, asistenta ori medic. Pot fi, cel mult, pacient la psihiatrie. :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie mi s-a parut lipsit de respect fata de mort si de familie sa ii tot muti pe coridoare, si mai ales sa iei in calcul un BIROU, unde intra si iese jumatate din personalul sectiei fara sa bata la usa, unde suna telefoane, alarme, anunturi pe monitor etc. Asa ceva nu am mai intalnit inca.

      Ștergere