Lilypie - Fifth Birthday

Lilypie - Second Birthday

duminică, 9 iunie 2013

Gardă

Mă dor picioarele, stau cu ele în apă rece. Soțul, pruncul și socrii sunt undeva pe coclauri, în vara de afară. Eu cică dorm. Ok, nu dorm, mă odihnesc după gardă. Am dormit ceva cu pruncul, la amiază. Am reușit să și mănânc de prânz. După ce ieri am halit ceva foietaj cu budincă, două banane și o bucată de prăjitură de căpătat - suficient pentru 26 de ore din cea mai sinistră gardă ever. 

Cică se făcea că aveam eu un job nou, totul super, inclusiv priveliștea din camera de gardă, și făceam din prima gărzi interdisciplinare. Cum eu nu sunt ”interdisciplinară”, ci internist, chestiunea implică și un coleg chirurg plus un coleg pentru Salvare (de obicei, tot un internist). Adică trei bucăți mari și late de medici pe gardă. 

Prima gardă, săptămâna trecută: eu, 24 de ore, colega de pe Salvare, 24 de ore, chirurgul - 8 ore, urmând să fie schimbat de un alt chirurg la ora 16:00... care s-a îmbolnăvit brusc și nu a putut să vină. Neavând înlocuitor, am pus în practică interdisciplinaritatea și am tratat și urgențele chirurgicale. Colega, nu eu. Eu nu știu să cos răni. Nici nu aveam de gând să învăț, dar dacă-i musai, bucuroasă. Și e musai. Dar abia în luna august. 

A doua gardă, ieri. Eu, colegul de pe salvare (ortoped), chirurgul - toti 24 de ore. Așa mai veneai de acasă. Dimineața a trecut repede cu mizeriile obișnuite, recoltat sânge, branule, iar sânge, iar branule, întrebări despre medicația unor pacienți necunoscuți și analizele pe care urmau să le facă ei începând de luni, când oricum nu mai sunt de competența mea, ambulanță, externări la cerere, mult volum, dar nimic complicat. 

Undeva pe la ora 13:00 a început haosul: colegul de pe salvare aducea non stop pacienți pe care mi-i trântea în ambulanță fără un cuvânt, alte ambulanțe aduceau alți pacienți refuzați de un spital din apropiere, deja plin (nu știu cum se face, dar spitalul ăla nu are nici un pat, de vineri până luni, și asta săptămâni la rând - mie nu-mi pușcă deloc statistic), chirurgul avea și el mai mulți pacienți decât putea duce, pe terapie intensivă mai aveam un singur pat liber, pentru mama tuturor urgențelor. 

La 15:00 a apărut timid și ceea ce se preconiza a fi mama tuturor urgențelor, sub forma unei doamne cu glicemia sărită bine de 500mg/dl. Inițial mă gândeam numai la insulină, plus ceva diclofenac, tanti se plângea de dureri de spate. Surpriza s-a instalat când am încercat o măsurare de tensiune - nimic. Salvarea documentase un 110/70, extrem de decent, asistenta de la internări un 60/40, mna, o fi greșit sau nu avea aparatul auditiv reglat, ia să mai măsoare marea vindecătoare odată... nimic. Zero. Puls slab. Ascult inima, nici aia nu se auzea prea grozav, ups, ce bine că avem pat pe terapie intensivă, ia să proțăpim noi pe tanti acolo, să-i dăm ceva lichide, ceva adrenalină, de-astea, mai de ridicat tensiunea. Toate bune și frumoase, eu mă îndreptam cu aplomb spre următoarea pacientă, când sună asistenta de pe terapie intensivă că am uitat să scriu câte lichide, câtă adrenalină, cât diclofenac, că pacienta nu mai poate de dureri de spate... hm. Mă întorc la tanti, cam somnolentă între timp. Tensiune ioc, după 2 litri de lichide în două ore, anurie, dureri de spate, deficit de puls... și îmi trece așa frumos prin fața ochilor diagnosticul de disecție de aortă. 

Ok, am luat-o razna... fac întâi o scurtă verificare a analizelor, aveam spre comparație niște scrisori medicale foarte noi ale tantilei, ale noastre arătau horror prin comparație, dar nu tu infarct miocardic, în schimb tulburări de coagulare, insuficiență renală. Nu pușcă deloc cu nici una dintre presupunerile mele, cu clinica nici atât. Sun șeful mai mult ca să-i spun că sunt proastă și habar nu am ce să fac cu doamna asta. Pare ușor tulburat de ceea ce-i înșir, mă pune să-i fac o ecografie și să-i spun pe urmă dacă are sau nu disecție de aortă. Că CT-ul numai cu substanță de contrast, contraindicată la valorile renale ale pacientei. Nu văd nimic la ecograf. Adică, pe bune. Nimic. Un aparat antic, total diferit de cel cu care am eu de-a face ziua pe secție, transducerul era și ăla altfel calibrat. Mă mai joc eu pe-acolo cu butoanele, pun stetoscopul pe pacientă, inima lipsă. Nix. Nada. Nici cel mai slab foșnet. Dar respira, și anume fără să se fi albăstrit. Scot telefonul să sun șeful, țingălește fix în spatele meu, de mă sperie de moarte - șeful venise de acasă între timp, pentru că ceea ce-i spusesem îi crease un ”sentiment neplăcut” și voia să vadă el însuși pacienta. 

A diagnosticat tamponadă pericardică, lichid intrapericardic cam 3cm grosime pe ecograf, presupunerea de disecție aortică am exclus-o până la urmă cu CT cu substanță de contrast pe rinichi nefuncționali - probabil femeia va avea nevoie de dializă. Am făcut puncție pericardică pe secția de terapie intensivă (adică nu eu, șeful!). Am scos cam 250ml de sânge de-acolo. Pacienta, din declarată moartă de către toate clinicile universitare cu chirurgie toracică și cardiacă unde am încercat să o mutăm, și-a revenit spectaculos. 

Toată tevatura asta a ținut ceva ore, timp în care ambulanța continua să scuipe pacienți. Pe câțiva i-am pasat nepoliticos chirurgului, cu diverse diagnostice chirurgicale inventate, că la noi pe intensiv continua teatrul: o intubare pe pacient care făcuse asistolie cu defibrilare cu o zi în urmă, de 4 ori la rând, toate apărute în urma încercărilor de - guess what! - intubare, apoi un cateter venos central, apoi ajustarea unui drenaj pleural, două tahicardii supraventriculare, dintre care una de novo, una la un pacient cunoscut bradicard (igen - BRADICARD) cu icter neclar și limfom, plus o pleiadă impresionantă de diagnostice cardiologice, care mai de care mai înspăimântătoare, al cărui monitor cardiac ne alarma din jumătate în jumătate de minut, o  nouă defibrilare la pacientul proaspăt intubat, sunat aparținătorii în miez de noapte, vorbit cu ei, blabla. Pe secția normală apăruse un cunoscut al casei, pacient care voia morfină. Alt circ, altă distracție. Asistentele nervoase, eu făcută praf la 5:30 dimineața, numai de certat cu el îmi ardea. Nu voia internare, nici să rămână ambulant, voia doar să îl ducem noi acasă cu... salvarea! Simțeam că fac apoplexie de nervi, am zis nu, nici vorbă, nici o salvare pe post de taxi, locuiți după colț (wtf, chiar așa și era!). 

Pe la 6 a început să urle alarma de incediu. Am înghețat. Recepția nu știa ce e, ne vor informa pompierii dacă va trebui să evacuăm. Am auzit clar trântindu-se ușile de metal contra incendiilor, vuiește spitalul când cad alea în zăvor. Dar nu s-a mai întâmplat nimic altceva.

După 7 mă duc direct, fresh cum mă aflam, la mine pe secție să iau sânge, că mă chemaseră. Pacientul meu cu pneumonie, cu 3 antibiotice combinate intravenos, avea febră în continuare, era așa nițel mai gri la moacă, și stomacul lui dansa pe sub piele după reguli mie total necunoscute... aha, bătăi cardiace paradoxale. Cool! Numai bine trebuia să facem schimbarea gărzii, șeful din nou prezent, îi pasez frumos nenea de mai sus la ecografie cardiacă și control radiologic. 

Raportul de gardă și vizita celor 6 pătuțuri de terapie intesivă a durat azi 2 ore și 10 minute. Simțeam că mă scurg acolo din picioare, vedeam relativ negru de foame, am dat ceva din gură aiurea, după cum s-au uitat colegele la mine. La sfârșit, șeful mă și întreabă dacă mă simt bine, că sunt cam palidă. Noa, totul ok, io Tarzan/Sandokan/Omul Păianjen. Răspunsul: mă bucur că ați rezistat celei mai catastrofale gărzi din istoria spitalului! Oh je...  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu