Lilypie - Fifth Birthday

Lilypie - Second Birthday

sâmbătă, 16 februarie 2013

Ghid de conversație telefonică

Spicuite din ”fapte reale” petrecute la telefonul comun mamei (pe care am rebotezat-o puțin), mie și lui frate-meu timp de ceva ani:

1. Ora 7 sâmbătă dimineața, mama plecată la cursuri (jep!), noi lenevind în vacanța universitară. Sună telefonul, îi dăm ignore... iar sună... și tot sună... O fi mama, îmi zic, târându-mă în direcția opusă a casei, unde era plasat telefonul. Răspund cu ”Alo!” scurt și morocănos. Interlocutoare - o cucoană exaltată.
- Corina dragă, .... și aici urmează o explozie de informații pe care nu o mai redau. Într-un târziu apuc și eu să strecor un:
- Nu-i Corina, sunt fiica.
- Vai, dragă, nu știam că ai o fiică! (Nu, nu am, maică-mea are!!!)

2. Răspunde frate-meu la telefon - voce groasă de bărbat, absolut inconfundabilă. Interlocutoarea:
- Alo, Corina?
- Nu. (frate-meu nu dă amănunte extra doar așa).
- Dar cu cine vorbesc?
- Dar eu cu cine vorbesc?
- Vai, dragă, nu mă recunoști? Sunt X.
- Nu vă recunosc, pentru că nu vă cunosc. O să-i comunic doamnei Z. (asta era maică-mea) că ați căutat-o.
- Da, da, așa să faci! Totuși, cu cine am vorbit?
- Sunt fiul.
- Ah, eu credeam că are o fată!
- Are și o fată.
- Cum, două fete??? Dar câți copii sunteți, în total?

3. O voce de bărbat relativ agresivă:
- O caut pe Corina! (că nume de familie nu există, sau folosirea lui o fi interzisă prin lege și nu aflasem noi).
- Nu-i aici! comunică telegrafic frate-meu.
- Ai putea măcar să saluți! Aici directorul XT. Cu cine vorbesc?
- Aici doctorul B.
- E bolnavă Corina???
- Nu, doamna Z. nu e bolnavă!
- Ah... înțeleg... mă scuzați... o zi bună!
- Asemenea...
Ce înțelesese ăla am aflat abia după vreo 4 luni, din bârfe: cică maică-mea ”umbla” cu un doctor!

4. - Alo, Corina?
- Nu.
- Greșeală! declară interlocutoarea, și închide telefonul.
Peste două minute sună iar:
- Alo, Corina?
- Nu.
- A, tot dumneavoastră!
- Tot eu, ăsta e numărul pe care îl formați.
- Înseamnă că e greșit.
- Doriți cu doamna Z.? încerc eu să ghicesc.
- Da... dar tu cine ești? (deci nu mai eram dumneavoastră).
- Fiica. Pot să îi transmit ceva?
- Nu. O sun eu mai târziu.
- Cine să îi spun că a căutat-o?
- Știe ea! mi se comunică, după care convorbirea se întrerupe. Evident, maică-mea habar nu avea cine sunase.

5. - Alo, doamna profesoară?
- Nu este acasă.
- Nu??? Dar unde este? (na, o fi Poliția???)
- Nu știu. Nu este acasă. Cine să-i transmit că a căutat-o?
- Cum adică, nu știi? Am nevoie să vorbesc acum cu ea! Mi s-a spus că o găsesc acasă!
- Se pare că s-a înșelat persoana. Deci, ce să-i transmit când se întoarce?
- Io sunt fiica lui Ypsilon, m-a trimis R., cumnata lui S., să îmi rezolv examenul cu doamna profesoară. O zis că o să știe ea de unde vin, că mi-a pus Ț. o pilă.
Maică-mea neavându-le cu pilele și alte chestii. Dar deloc. Pe verificate, la orice oră din zi sau din noapte.
- O să-i spun că ați căutat-o, zic, și dau să închid.
- Da, da, vă mulțumesc, spuneți-i să mă sune când poate.
Aha! Evident, maică-mea nu cunoștea nici o Ypsilon, și nici pe R. sau S., necum numărul de telefon la care ar fi putut să o sune (asta era înainte de epoca ”digitală”, cu telefoane din alea vechi, fără afișaj).

6. - Alo, Corina?
- Nu, fiica.
- Ah, tu erai? Ce faci acasă? (Jeeez, aici locuiesc?). Credeam că ești la Cluj. (No, să fii sănătoasă, tanti, nu aveam nici un motiv să fiu la Cluj). Dar bunica ta ce mai face?
- Bine, mulțumesc.
- Și fratele?
- Și el bine.
- A terminat liceul?
- Da, acum e student.
- Da? Credeam că e mult mai mic decât tine.
- Mda, e puțin mai mic. Cu 3 ani.
- Numai cu trei ani??? Păi, și el de ce nu e acasă? (!!! era, dar nu răspunsese la telefon).
- Aici e și el.
- Da? Înseamnă că-i mâncați urechile mamei voastre! (hă? serios?)

7. - Alo, Corina?
- Nu, fiica.
- Ah, tu ești... dar ce faci acasă? În vizită la mama?
- Da...
- Auzi, dar tu nu te mai măriți?
- Nu, încă nu.
- Dar prieten ai?
- Păi... (nu aveam, pe vremea aia, dar nu intenționam să-i spun unei cucoane necunoscute chestia asta)
- Mda, că ești și tu înaltă ca maică-ta, cred că nu găsești un lungan să te ia!
Maică-mea găsise, evident. Și problema mea nu era cu înălțimea, ci cu ascuțimea minții curtezanilor. Dar na, stai și dă explicații tembele la telefon!

8. - Alo, doamna profesoară?
- Nu.
- Mă scuzați, sunt o studentă de-a doamnei profesoare, îi puteți transmite un mesaj, vă rog?
- Da, spuneți.
- Suntem grupa..., anul..., am dori să schimbăm data examenului din... în...
Eu notam de zor. După care îmi dau seama că data inițială a examenului era în ziua aia și maică-mea plecase deja de-acasă, puteam doar să bănuiesc că la examenul cu pricina. Îi spun aiuritei de la telefon ce și cum, aia că nu și nu, azi nu e 12, ci 11 februarie, și o ține una și bună, agitată la culme. Într-un final, o aud pe maică-mea în fundal:
- Domnișoară, începem examenul, vă rog să încheiați convorbirea telefonică!

7 comentarii:

  1. Ioana, niciodata nu ma satur de citi povestile tale!! Mai vreau! :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnișoară, începem examenul, vă rog să încheiați convorbirea telefonică! hahahahahahahahahah tare faza!!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, asta chiar a fost dintre cele mai tari! Nu inteleg ce era in capul fetei aleia.

      Ștergere
  3. hm. mai încerc încă o dată. te rog, în caz că ajunge de mai multe ori, publică-l doar o dată. mulţumesc. :)

    salut!
    chestia e că am pierdut zilele astea nişte comentarii pe blogspot care s-au dus în neant.
    aici, de ex., scrisesem că m-a distrat teribil postul ăsta, ziceam că eu stau în Bad Homburg şi întrebam cît de vecine sîntem şi n-aveam de gînd să mă supăr (haha) dacă tu ai considera că e prea personală întrebarea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Chiar m-a cam mirat comentariul cu testul, dar cum nu contine obscenitati, l-am publicat :)) Suntem vecine cam la 40-50 km, eu stau langa Darmstadt (deci la mai putin de o aruncatura de bat, dupa criteriile nemtesti) :)). Suntem mari fani Frankfurt, la Bad Homburg ne stresam intotdeauna cu parcarea.

      Ștergere