Lilypie - Fourth Birthday

Lilypie - First Birthday

luni, 9 iulie 2012

Despre bunici

Am dat absolut din întâmplare peste postul acesta al Simonei Tache (bine, de la el am pornit să-i răsfoiesc blogul, n-am avut încă timp să termin, dar e foarte interesant).

Mi-a plăcut pur și simplu ideea de a scrie despre familie, nu doar despre copil (că pot scrie și despre aventurile mele din copilărie, deocamdată sunt mai bogate decât ale lui :). Între altele, nici nu cred că mă încadrez la categoria ”blogeri mai mici” - nu ca și vârstă, oricum :)). 

Bunicii, deci.


Am avut bunici tineri. Prin comparație, copilul meu are bunici cu aproape o generație mai în vârstă. 

M-am gândit la modul serios să aștern pe hârtie (sau pe calculator, dacă e mai la modă) tot ce îmi mai amintesc din ceea ce îmi povesteau bunicii, precum și arborele genealogic al familiei, destul de stufos, după cum mi l-a prezentat odată sora bunicului dinspre mamă. Nu din nostalgie, ci ca ”document istoric”, pentru ca fiul meu să știe de unde se trage. 

Spre deosebire de foaaaarte mulți colegi de generație, eu nu am crescut la bunici, însă am avut alături (respectiv în același oraș), amândouă perechile de bunici. Acum, a mai rămas doar bunița - bunica din partea mamei. Și generalul, cel de-al doilea ei soț, pe care îl asimilez cumva unui al treilea bunic. 

Bunicii mei au prins ”marele război”, trei dintre ei refugiindu-se aproape în același loc în 1944, în timpul luptelor din județul Cluj, fără să se cunoască între ei. Apoi au fost persecutați personal sau au avut de suferit din cauza Securității prin anii '50. Apoi au devenit părinți, și-au început, respectiv continuat ”lucrul” (nu pot spune ”carierele”, pentru că ambii bunici au fost obligați să renunțe la cariera de ofițer, respectiv medic). Chiar și așa, au avut succes în viață. 

Țin minte că, pe vremea când eram copil și mă plictiseam cumplit în vacanțele de vară, bunicii îmi povesteau despre ei. Despre front. Despre viața din timpul și de după război. Despre copilăria lor, la care se gândeau invariabil cu nostalgie. Despre părinții lor - străbunicii mei (pe trei dintre ei i-am cunoscut bine) și chiar despre bunicii lor. Despre veri și frați cu aură de eroi, despre care am aflat abia foarte târziu, de la mama, că muriseră cu mulți, mulți ani în urmă. 

În mod curios, nu am nostalgia verilor petrecute la bunici. Ambele perechi locuiau în același oraș, practic la o plimbare distanță de locuința noastră, și lucrau încă, pe vremea copilăriei mele. Serile, când dormeam la ei, bunicul dinspre mamă - bunelul - îmi arăta liliecii săgetând în violetul înserării, să nu ajung să mă tem de ei. Ziua, îmi meșterea mobilă pentru păpuși din lemn și placaj, pentru ca apoi mama sau bunița să îmi croiască așternuturi minuscule din resturi de materiale, la mașina de cusut ”Singer”, producție 1920. La sfârșit de săptămână, bunelul pescuia și umplea vana cu pești duminică seara.  Ceilalți bunici aveau câine și pisici, și curte cu trandafiri. Și altă mașină de cusut ”Singer”. Iar bunica ținea într-un dulap marame de borangic, moștenire de familie. 

Ambele perechi de bunici aveau biblioteci din acelea vechi, tip rafturi, care îmbrăcau toți pereții disponibili, populate cu aproape tot ce apăruse în librării de prin 1920 până în prezent. Absolut toate volumele fuseseră citite, majoritatea de multiple ori. Pe rafturile mai de jos, la îndemâna copiilor, tronau romane istorice și de aventuri, atlase geografice, zoologice, botanice (toate cadourile de aniversări, Crăciun, onomastică venite de la bunici constau în cărți, cu excepția notabilă a unui arici, când am împlinit eu 7 ani). Pe rafturile mai de sus, la care ajungeam pe măsură ce creșteam, venea literatura mai serioasă, de adulți, iar sus, sus de tot era locul volumelor de drept, istorie, psihologie, medicină. După ce am fumat colecția ”Biblioteca pentru toți” - volume roșii și albastre, aranjate în ordinea numerelor - undeva prin gimnaziu, am descoperit pe rafturile de sus inclusiv cărți de yoga, medicină tradițională chineză, cărți grele în limba rusă (nici în ziua de azi nu știu ce erau), clasoare cu timbre, romane siropoase. Fiind actori, bunelul și regizor, bunelul și bunița dețineau o colecție completă de piese de teatru, de la clasicii greci și Shakespeare până la contemporani de toate națiile. 

Pasiunea asta pentru lectură pare să fi infectat și generația părinților mei, ambii având mania de a cumpăra cărți peste cărți, aproape niciodată dubluri ale celor de la bunici! Am auzit deseori răutăți de genul ”Iar citești? Și, nu te doare capul?” sau ”Precis de la atâta buchisit în cărțile alea afurisite ți-ai stricat ochii - spune-i maică-tii să-ți mai dea drumul și pe afară”. Mama îmi dădea drumul, că doar nu mă ținea legată cu lanț de piciorul mesei, și se minuna de ce, mai ales vara, când mă gonea ea ”la aer, să mă joc cu copiii”, dezvoltam brusc o afinitate nemaiîntâlnită cu bunicii, îi vizitam asiduu și făceam orice, numai să mă trimită să dorm la ei. Fiindcă ei erau entuziasmați când mă vedeau citind, și nu mă goneau niciodată pe afară. A nu se înțelege că mama mă descuraja în preocupările intelectuale și literare, dimpotrivă, doar că ea știa precis câte ore pe zi petreceam eu alături de cărți, și cred că se temea că mă voi izola social, ceea ce pe bunici părea să îi încânte. 

Și apoi mai mergeam la teatru, în familie, să vedem piesele în care juca bunița. Și piesele în care jucau colegii buniței. Și concertele simfonice, susținute de soții colegelor buniței. Și mai mergeam la Muzeul Țării Crișurilor, loc de pelerinaj perpetuu, comparabil ca statut cu actualul McDonalds - numai că nu prea ne ardea să înfulecăm exponatele.

Bunița i-a supraviețuit bunelului și s-a recăsătorit, după vreo 10 ani de văduvie, cu generalul. Leat cu celălalt bunic, 1919. Și coleg de ofițerime. Bunicul și bunica s-au dus la mică distanță unul de altul, undeva pe la începuturile studenției mele. Prin urmare, Viezurino a cunoscut-o doar pe bunița, ca străbunică. Sper să ajungă la stadiul în care să își și amintească de ea.

Nu am avut niciodată impresia că bunicii mei ar fi creaturi de poveste, i-am perceput doar ca pe niște oameni, cu defectele și calitățile lor. Ne-am certat, ne-am contrazis, ne-am ciondănit. Situația din familie nu a contribuit deloc la menținerea unor relații pașnice pe coordonatele bunici-nepoți. Sunt sigură că, din anumite puncte de vedere, bunicii și-ar fi dorit nu alții, ci altfel de nepoți. Mai puțin idealiști, mai respectuoși cu vârsta a treia, mai calmi, mai buni la învățătură, mai bine educați, mai economi, mai  neemigrați, mai cu doctorate, mai altcumva. Abia acum, când pot spune că viața mea a luat un curs să-i zicem ”normal” din multe puncte de vedere, mă înțeleg bine cu bunița. Și uneori îmi mai aud ”Ah, ce bine că v-ați hotărât să faceți măcar un copil, mai bine mai târziu decât niciodată...” - văleu, maică, acușica expir, varianta prelucrată a lui ”De te-ai mărita și tu odată” și ” Nu faci bine ce faci, ești prea repezită” - na, întrebarea e, când n-am fost? și alte dulcegării de genul, pe care nu le pot încă trece la categoria ”așa e ea, n-ai ce să-i faci”. Sper să nu revărs asupra copilului și viitorilor mei nepoți (sic!) atâta lipsă de empatie, doar pe principiul că și alții așa au procedat cu mine :)).

Mă bucur, însă, mă bucur că am avut ocazia să îi cunosc pe acești oameni, mă bucur că bunița încă există, mă întristează faptul că pruncul meu nu-și va cunoaște nici unul dintre ceilalți străbunici (inclusiv paterni), nici bunicul matern. Și sunt conștientă că multe dintre acțiunile și ideile lor m-au adus unde sunt astăzi.







Un comentariu:

  1. Da, uite o provocare, sa-i spunem, care mi-ar fi placut. Doar ca nu am timp pentru ea si pentru multe altele, fireste.

    Ferice de tine ca ti-ai cunoscut indeaproape bunicii si cativa strabunici! Cand ma uit la Nazdravanila al meu, ma ia cu regret si nu pentru ca nu are bunici, ba-i are pe toti 4 si inca 2 strabunici (deocamdata, ca-s in varsta, saracii, cine stie cat or mai trai).

    Doar ca mi-ar placut un alt fel de bunici pt el, dar asta-i deja o alta poveste. :)

    RăspundeţiȘtergere