Lilypie - Fifth Birthday

Lilypie - Second Birthday

marți, 15 mai 2012

Dădaca

Gata, l-am dat pe Puitz. Evident, dădacei. În ideea că voi începe și eu cândva să lucrez. Suntem în perioada de obișnuire. 

În prima săptămână l-am lăsat 2 ore pe zi, acum am ajuns la 3. Dădaca are curte mare, cu iarbă și acareturi distractive pentru copii (inclusiv pentru fetele din dotarea proprie), are câine și acvariu cu pești, și e genul mămos. Dacă înainte de a-l duce pe Puitz la ea mă încânta perspectiva celor 2-3 ore libere, în care să reușesc eu să fac tot ce nu pot face cu el după mine, în momentul în care a trebuit să îl las acolo, creierul meu a dat error! Și dă în continuare. Nu știu cum să îmi ocup blestematele alea de 2-3 ore, să treacă mai repede și să îl iau înapoi. Ieri am fost la coafor, azi am sortat toate hainele din dulapuri, curățenie și cumpărături am făcut săptămâna trecută... mâine nu prea am idee cu ce mă voi ocupa. 

N-am poftă deloc să las copilul nicăieri, deși are momente când mă exasperează. N-am poftă nici să mă întorc la lucru (că până acum s-a numit ”concediu” - ioa... ). Cândva, nu prea demult, aveam impresia că nu voi putea trăi fără profesia mea, pe care mi-am ales-o cică din vocație (nu pricep de ce acum îmi sună atât de străin chestia asta). Acum știu sigur că se poate fără profesie... nu pot însă fără copil. Nu văd sensul în a sta atâtea ore pe zi departe de el, cât încă e mic și nu pricepe de ce mami dispare de câte ori el se uită la pești. Cum nu e prost, azi s-a pus pe plâns în momentul în care l-am parcat în fața acvariului, așa că am mai stat cu el, spre disperarea dădacei, care m-a avertizat că vor mai fi zile când va plânge și eu nu voi avea cum să fur timp ca să îl consolez. Îmi venea să îi dau cu ceva în cap. Nu cred că femeia e rea sau neînțelegătoare, dar nu știu de ce are impresia că o atare teorie mă va face să nu-mi consolez copilul nici când am ocazia, pe motiv că mai târziu pică drobul de sare. Îmi venea să îl iau și să dispărem amândoi în ceață, ca în filme... 

Soțul meu insistă pe faptul că pruncul are nevoie de socializare, și ce bine că dădaca e ok, și ce fain că am și eu puțin timp liber, și câte și mai câte avantaje decurg de aici... pentru mine, destul de neconvingătoare argumente, când văd că Puitzul nu e încă la vârsta la care să se joace cu alți copii, și se agață disperat de mine cu orice ocazie. Nu cred că e răsfățat pentru că am stat prea mult cu el (fac alergie la teoria asta), cred că e prea mic. Cred că la doi ani ar fi mult mai încântat de ceilalți copii. Cred că nu pricepe ce e cu dădaca și de ce mama lui dispare, și se simte părăsit. Se bucură imens când vin după el, îmi sare în brațe - și el chiar nu e genul care să se alinte, vrea libertate, nu pupici - și mă trage de mână să ieșim pe ușă, se bucură când îl pun în scaunul de mașină și când intrăm pe ușa de acasă. De vreo câteva ori s-a trezit noaptea plângând isteric, impresia mea e că visase urât, după care nu a mai vrut cu nici un chip să adoarmă decât în brațe, și în somn mă căuta cu mânuța când mă îndepărtam de el mai mult de un centimetru. S-a cuibărit chiar sub plapuma, lângă mine, cu capul aproape sub pernă, agățat strâns de pijamaua mea, apoi de un deget. Dacă mă duc la baie noaptea, se agită, se trezește și începe să mârâie. Nu-i trebuie de băut, nici suzeta, vrea la mama lui. Și asta doar de când mergem la dădacă. În condițiile în care înainte nu accepta să fie acoperit, atins în somn, îmbrățișat sau pupat în alte ocazii decât când suge. 

Nu știu cum să fac, ce alte variante avem la dispoziție, pentru că mi-e clar că odată și odată tot va trebui să mă despart de el pentru mai mult de 2 ore pe zi... dar nu chiar acum. Cred că la noul loc de muncă voi fi concediată pe motiv de dor de Puitz (presupunând că reușesc să nu omor pe nimeni din neglijență și visat cu ochii deschiși). 




2 comentarii:

  1. Of, acum iti inteleg pe deplin comentariul lasat la mine! De-abia acum am reusit sa-ti citesc aceasta postare. Eu cred ca de multe ori ei stiu mai bine decat noi de ce au nevoie si reactioneaza in consecinta. Pana la urma, e normal ca Puitzul sa se comporte asa, dupa ce atata timp te-a avut la discretie. Acum, pe langa faptul ca trebuie sa se obisnuiasca cu gandul ca nu vei mai fi tot timpul langa el, trebuie sa faca fata, ca sa zic asa, unei persoane noi. Va dura ceva, dar cred ca se va acomoda.

    Sa stii ca te inteleg si te sustin, iti sunt alaturi cu sufletul, in ciuda distantei! >:D< Si eu sunt "de serviciu" 24/24...

    RăspundețiȘtergere
  2. Pfff...nici nu stiu de unde sa incep... Si eu am patit la fel cand l-am dus pe Jesse la cresa. Prima zi a decurs bine, a doua la fel, din a treia a inceput sa planga pentru ca a inteles ca mama dispare. E firesc sa se simta abandonati, parasiti, la etapa asta. Asta nu inseamna ca e usor, nici pentru ei, nici pentru noi. Eu am reusit sa ma abtin de la plans in prima zi, in a doua am plans in masina si in a treia acasa. Ma tot gandesc ca daca mie mi-a fost asa greu, lui trebuie sa ii fi fost de 1000 de ori mai rau. Eu stiam ce se intampla, pe cand el nu. Insa m-am obisnuit sa il las acolo cu zambetul pe buze, explicandu-i ca mama vine inapoi la el (intotdeauna) si sa nu il strang in brate tare tare tare de tot nici la plecare nici la venire (desi doar asta as fi vrut sa fac). Cred ca l-a ajutat ca eu eram hotarata si ii lasam senzatia ca e un lucru minunat sa mearga la cresa. Ah! Si faptul ca fetele de la cresa sunt tinere si au un stil foarte fain sa ii distraga atentia de la orice (si ma sunau sa ma anunte ca s-a linistit, la nici 10 minute dupa ce plecam).

    Sa stii ca eu mi-am facut timp, in multe dimineti, sa mai stau 5 (sau 10, chiar 15) minute cu el ca sa se linisteasca, si sper sa imi pot face oricand. Uneori insa nu se linistea nici asa si atunci, cu inima grea, trebuia sa il las si sa plec. Urasc toate diminetile alea.

    Apoi au aparut cosmarurile si teama ca mama o sa dispara (asa cum ai povestit si tu, cu strans tare in brate si somn agitat = trezit daca plec de langa el). Tare grea perioada, pentru amandoi.

    Acum e mai bine, dar din sepembrie mergem la gradi, intr-un alt loc si ma tem ca o luam de la capat. Insa o sa-i fiu alaturi, ca intotdeauna, cu explicatii si multa iubire. Macar atat pot sa fac sa il ajut :)

    Sper sa va mearga din ce in ce mai bine si sa se obisnuiasca usor cu noul program. Va pup cu drag.

    RăspundețiȘtergere