Lilypie - Fifth Birthday

Lilypie - Second Birthday

joi, 15 martie 2012

Soluții minune la probleme veșnice

De data asta era vorba despre depresia postnatală. Pe forum, evident. Comentarii cu bun simț, unele chiar mi-au plăcut. Ce nu mi-a plăcut a fost atitudinea ușor resemnată a unora dintre mămici, ceva gen ”asta e, n-ai ce să-i faci, rabzi și trece”. Hm... parțial adevărat. De trecut, trece, în multe cazuri. Problema e că se poate și agrava, și atunci lucrurile devin puțin mai complicate. Decât să aștepți să vezi dacă trece sau se agravează, mai bine ceri ajutor - cum a făcut și proaspăta mami la a cărei postare au curs comentariile mai sus pomenite. 

Ce aș vrea să subliniez: nimic nu te face mai sfios și mai puțin doritor de a cere ajutor de la profesioniști decât problemele psihice și cele afective, motiv din care foarte multă lume evită cât poate să recunoască deschis că problema există, și încă și mai puțină cere ajutor în timp util. La aspectul ăsta se adaugă de cele mai multe ori sentimentul izolării încercat de persoana afectată, precum și prea puțina înțelegere a celor din jur pentru stările prin care trece cel afectat (dacă cineva e tentat să creadă că mă refer exclusiv la situația din România, unde orice afecțiune psihică e catalogată drept ”nebunie”, spitalul nu e de neuropsihiatrie, ci de ”nebuni” etc., vă asigur că am întâlnit aceeași atitudine și la alte naționalități, și pe alte meleaguri). Prin urmare persistă frica din subconștient a celui afectat de a fi etichetat drept ”dus cu sorcova”, tinichea care greu se mai lasă dezlipită de coada persoanei. Și asta are ca urmare tot refuzul sau întârzierea ajutorului la momentul oportun. 

Nu vreau să mă lansez în polemici psihologice, pentru că nu sunt cea mai tare din parcare în domeniu, io am în grijă ficații și stomacul și alte chestiuni ascunse în cutia toracică sau cavitatea abdominală, ”mansarda” e de competența altora. De ”mansardă” aparține și depresia postnatală, mult mai răspândită decât se crede, și foarte puțin mediatizată (respectiv în special atunci când lucrurile scapă de sub control și se ajunge în situații extreme). Viitoare sau actuale mămici care citiți, eventual, postarea asta, gândiți-vă că: 
1. Nu sunteți singure și nu trebuie să treceți peste depresia postnatală strângând din dinți. Există grupuri de sprijin, există psihologi specializați, există moașe specializate, forumuri... NU EZITAȚI SĂ CEREȚI AJUTOR când aveți impresia că lucrurile nu stau chiar pe roze. Ginecologii sunt și ei parteneri de discuție competenți în astfel de cazuri, ei vă pot evalua în primă instanță și îndruma spre o soluție concretă, adaptată problemei voastre
2. Sentimentul de vinovăție e contraproductiv. Nu, nu trebuie să vă simțiți în al nouălea cer imediat după ce ați născut, mai toate femeile trec prin ”baby blues”, o stare depresivă datorată schimbărilor hormonale ulterioare nașterii. De obicei apare între 3-6 zile de la naștere, cu senzație de neputință și plâns fără motiv (descriere grobiană, dar nu vreau să fac aici tratat de medicină, doar un scurt îndrumar). Și dacă o ”bad hair day” vă dădea dureri de cap înainte de naștere și vă făcea nefericite, nu vă mirați că experiența nașterii, apariția copilului, eventuale cusături, alte felurite neplăceri trupești după sarcină, oboseala, anemia, căderea părului, bebele cu colici sau greutățile de început cu alăptatul vă pot arunca în depresie. Plus sârba hormonală, care durează săptămâni bune, și pentru care eu, una, nu am fost pregătită, deși stăteam foarte bine cu teoria în domeniu.
3. Comunicați-le celor apropiați că starea voastră nu e dintre cele mai bune, rugați-i să vă ajute cu gătitul, curățenia, călcatul și ce vă mai trece prin cap că nu aveți putere să faceți în primele zile și săptămâni după naștere. Nu e vorba de răsfăț, nici de egoism, e o situație excepțională, care nu va dura la infinit. Și nu încercați să faceți pe eroina, apucându-vă de spălat geamuri a doua zi după ieșirea din maternitate!
4. Evitați musafirii nedoriți, de genul celor care se autoinvită să vadă copilul, deși vorbiți cu ei odată la 10 ani. Există Skype, mail, Facebook etc. Musafirilor pe care nu îi puteți evita, cereți-le să aducă în drum o prăjitură, că pizza o comandați voi :). Și instruiți-vă consortul să facă pe ”bad cop”, să răspundă la telefoane și să refuze politicos orice cereri nedorite. Că el de alăptat nu poate, în schimb de arătat mușchi... ehe, noii tătici abia așteaptă :).
5. Evitați contactul cu persoanele care vă deprimă, cu mămicile eroine care nu au suferit de nimic după naștere sau care încearcă să vă inducă sentimente de vinovăție pentru că ați născut cu cezariană sau nu, alăptați sau nu, faceți sport din a doua zi după naștere sau nu... înțelegeți ideea. Polemici nesfârșite cu privire la ce e mai bine pentru mamă, copil, univers puteți purta și mai târziu. 
6. Dacă aveți nevoie de sfaturi competente, asigurați-vă că le primiți de la persoane competente - în principal medic, moașă, psiholog, eventual alte mămici în care aveți deplină încredere și le considerați echilibrate. Dezavantajul cu alte mămici e că, implicit, ele privesc starea voastră prin ochii propriei experiențe, pe când medicul sau psihologul pot cu mai mare ușurință să rămână imparțiali, și au o mai vastă experiență în domeniu. Nu pledez pentru izolare, nici măcar virtuală, și mie mi-au fost și îmi sunt de mare ajutor grupurile de mămici, doar că există o maaaaaare diferență între a cere o părere despre un scaun de masă sau propria stare psihică. Și vă rog din suflet, indiferent de părerea personală pe care doriți să o împărtășiți unei alte mămici, încercați să numărați până la 10 înainte de a exprima ceva care o poate deprima și mai mult. Dacă suferă de depresie, nu o interesează decât cum ar putea să scape de ea și să își vadă mai departe de copil, în nici un caz nu se așteaptă să fie jignită sau făcută una cu pământul! 
7. Dacă simțiți că vă sufocați, că sunteți prizonieră în noua situație, încercați să vă detașați de ea! Ieșiți din casă, sau rugați consortul să aibă grijă de copil următoarea jumătate de oră, în care voi să plângeți încuiate în dormitor, sau să faceți o baie cu spumă, sau să vă holbați la tavan ca să vă puneți în ordine gândurile. Nu înseamnă că vă abandonați copilul în timpul ăsta, dimpotrivă, acesta e cu tati, care îl iubește și învață și el cum să se descurce cu bebe. Igiena psihică a mamei e cel puțin la fel de importantă în relația cu bebe, ca și igiena fizică. Femeile se adaptează la noua situație de mame, natura a avut grijă de asta de-a lungul mileniilor de evoluție... doar că femeile moderne s-au îndepărtat de natură până în punctul în care au nevoie să se readapteze ei. Luați exemplu pantofii - nici una dintre noi nu s-a născut încălțată, dar nici nu am văzut prea multe doamne desculțe pe stradă, propovăduind întoarcerea la natură prin băltoace sau nămeți, așa cum propovăduiesc contopirea mamei cu copilul până la a afirma că femeia e valoroasă doar pentru că e mamă, nu și ca persoană. La naștere, mama și copilul devin două entități diferite, cu nevoi diferite, care trebuie să se acomodeze una cu cealaltă pentru a conviețui armonios. Uneori, procesul e mai complicat, apar frustrări, depresii, stări nasoale, cum vreți să le catalogați.

Mă opresc aici, cu rugămintea de a completa lista, dacă vi se pare că am scăpat din vedere aspecte esențiale ale problemei.

Editat 19.03.2012: Am găsit aici un post interesant despre depresie în general, mi se pare bine documentat.


2 comentarii:

  1. Ca sa vezi, acum mie imi vine sa plang! Asa de cunoscute-mi par toate... Si nimeni nu-ti vorbeste despre ele cand intrebi cum e sa fii mama! Bine ca trec, intr-un fel sau altul, inveti si asta, nu doar sa fii mama!

    RăspundețiȘtergere
  2. Nici eu nu prea vorbesc despre depresia postnatala viitoarelor mamici care intreaba cum e sa fii mama, odata pentru ca poate pe ele nu le va afecta, apoi ca sa nu le sperii. Insa la cursurile prenatale, moasa a insistat asupra acestui aspect, instruind tatii sa fie atenti la semnele depresiei, si mamicile sa ceara ajutor, daca li se pare ca sunt coplesite de situatie. Si da, trece si asta, inveti, te zbati... principalul e ca pana la urma sa ajungi sa te bucuri cu si pentru copil.

    RăspundețiȘtergere