Lilypie - Fifth Birthday

Lilypie - Second Birthday

duminică, 18 martie 2012

Logică de fier, empatie de oțel

Am câteva întrebări și curiozități (aparținând altora) care îmi aruncă sărmanii neuroni în cea mai adâncă deznădejde, la gândul fraților lor inexistenți în capul interlocutorilor cu pricina. 

Să o luăm în ordine: 

1. În copilărie, mă scurtcircuita (des) întrebarea ”Pe cine iubești tu mai mult, pe tati sau pe mami?”. Și cum nu aveam voie să fiu obraznică și să spun ceva de genul ”dar pe matale unde te roade?”, de obicei răspundeam conform adevărului valabil în acea perioadă, și anume, că îi iubesc pe amândoi la fel. ”Bine, bine, dar pe care mai mult?” Jeeeeez, omule, ca în bancul ăla cu vulpea (?) care are amândouă picioarele la fel, mai ales stângul. 

Ok, în cele din urmă părinții mei au divorțat, și întrebarea cu pricina a evoluat la ”Dar îl iubești mult pe tatăl tău, nu?”. Yep, clar ca lumina zilei, nu mai pot de mult ce îl iubesc, după toate câte le-a - sau mai degrabă nu le-a - făcut. Răspuns corect, eliberator: dat din cap incert, zâmbet pastă de dinți, schimbat subiectul conversației. Pentru a nu ajunge și la cireașa de pe tort, afirmația că ”Fetele întotdeauna sunt mai atașate de tați.”. WTF, ce nu e clar aici? Am rămas doi copii singuri cu mama, tatăl practic divorțând de noi în bloc compact. Nu, nu am fost mai atașată de el decât de mama în nici un moment al vieții mele!

2. Când în sfârșit s-a terminat cu întrebările despre părinți și divorțul lor petrecut în urmă cu vreo 15 ani, mă gândeam scăpată, dar stai, soro, că mai ai doar un an de facultate și nici un logodnic, ce naiba te faci? ”Tu nu te măriți?”. Evident, nu. Că nu am cu cine. Și nici nu dau încă în depresie din cauza asta, la doar 22 de ani. ”Vaaaai, dar dacă nu te măriți imediat după facultate, nu te mai măriți” cu varianta ”în grabă”. Na, ghinionul meu, câteva cucoane și-au auzit răspunsul cum că sunt lesbiană, sau că vreau să mă călugăresc, dar mai târziu a venit mama să mă certe că îi stric reputația în oraș cu aberațiile mele, că am isterizat onor cuconetul cu care ea e musai să dea ochii zilnic, vrea - nu vrea, așa că am revenit la dat din cap în direcții incerte și zâmbit tembel, că de, atâta pot face și eu pentru mama. 

3. Din una, din alta, am început a doua facultate. Aici, două tabere. Una axată pe ”Mai poți învăța, mamă? Nu te doare capul de la atâta școală?”. Nope, deloc :)). A doua, cu motto-ul ”Cheltui bani degeaba, la nimic n-o să-ți folosească”. Merci de preocupare, lăsați că știu eu mai bine. Cea mai crasă afirmație din perioada asta: ”Păi dacă nu te-a luat cu una, crezi că te mai ia cineva cu două facultăți? Săraca de tine!”. Wow, am ajuns și caz social pe motiv de nemăritat (again). Reality check: secolul 21. 

4. Cum, necum, am găsit până la urmă și domnul dispus să mă ”ia”, cu tot cu cele două păcătoase de facultăți la activ. Ah, ce bine, mă gândeam eu naivă, acum nu vor mai curge atâtea întrebări tembele. Error! ”Și... băiatul ăsta... e mai înalt decât tine?”. Ohm, da. ”Chiar???”. În paranteză fie spus, criteriul eliminator nu s-a bazat pe înălțimea domnului, ci pe celelelalte multe calități ale lui. Da, îmi place că e mai înalt decât mine. Nu cred că ar fi contat dacă nu ar fi fost. Dar este :)). Așa cum sunt absolut toate rudele mele de gen masculin. Și nu cred că suntem noi singura familie de lungani nici măcar din orașul de baștină, necum din universul cunoscut, așa încât nu mi s-a părut că șansele mele de a întâlni un bărbat înalt cu care să mă potrivesc ar fi chiar nule. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg :)). 

5. Undeva, cândva, are loc preaminunata noastră nuntă. Ah, ce bine, gata cu insinuările de călugărie și bătrânețe solitară, am făcut și pasul necesar... dream on, sucker! Acuma gata, urmează pruncul, ce carieră și alte aiureli, când eu imediat ”expir”. Pauză de respirație, reality check, pauză de procesare. Cum adică, expir??? ”Păi, femeile nu mai sunt fertile după 30 de ani.”. Aha. Ok, admit, ca medic nu îmi era cunoscută teoria, și mai ales confirmarea ei științifică, dar omul cât trăiește învață :))). Mai ales din surse ”sigure”. 

6. 2011 - Wow, există viață după pragul critic al celor 30 de ani la femei! Măi să fie, ce descoperire! Bonus: vine și copilul mult așteptat. Băiețel. Mândria lui tati (și a mamei, evident). Din maternitate se dau sms-uri și telefoane o mie, se anunță evenimentul ca o mare surpriză (da, am cam ținut sarcina oarecum secretă, știau de ea doar o mână de prieteni buni, rudele apropiate și colegii mei de serviciu). Naștere naturală (bleah!), mama și copilul sunt bine. ”Aha, și pe când o fetiță?”. No, persoana asta (de genul feminin, mamă a trei copii născuți natural), să fi fost în momentul ăla în apropiere, cred că putea să mă dea în judecată pentru vătămare corporală gravă. Femeie, judeci? La câteva ore după naștere, să mă gândesc să mai trec încă o dată prin așa ceva??? No way! Fetiță, dac-ar fi să vină, încolo prin anul 2678 cel mai devreme... între timp am avansat către 2200 and couting down :)). Varianta nesimțită rău a comentariilor de după naștere: ”De ce nu e fetiță? Mie mi-ar fi plăcut mai mult o fetiță”. Dar ce, băiatul meu dă cu virgulă??? Produ-ți fetită, dacă îți place mai mult, și lasă-ne pe noi cu copilul din dotare, că e foarte bun. 

7. La punctul ăsta sunt atât de multe de spus... voi generaliza simplu ”Vaaaaai - obligatoriu pe un ton ascuțit, șocat, îndurerat - dar copilul ăsta nu *??? Că pe vremea noastră...”. A se înlocui * cu orice doriți, de la lipsa căciulii la 38 de grade Celsius la nașterea naturală, de la alimentarea artificială la diversificare și training la oliță, inclusiv geniala întrebare ”Dar cum de i-au ieșit dinții atât de repede? E voie???”. Nu știu dacă ”e voie”, convinge-i tu dinții să stea la locul lor, că eu am încercat fără succes :)). 

Am ajuns la zi cu lista, o voi completa pe parcurs, sunt convinsă că nu putem pune punct aici :)). 

2 comentarii:

  1. Oooo, da, "ador" toate aceste genuri de intrebari si de oameni curiosi! :)) De fapt, eu le spun "radio sant", ca-s mai rau ca tatele de la tara si nu, n-am de gand sa-mi cer scuze pentru apelativul folosit. :D

    Ah, referitor la punctul 7, al meu baga in gura si rontaie tot ce poate de pe la 3 luni si de-atunci ma tot intreaba lumea daca-i ies dintii! Pe principiul asta, ar fi trebuit sa aiba gura plina de ei si inca o pereche, de rezerva. :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Principiul 'ar fi trebuit sa...' e atat de raspandit, incat nu are rost sa lupti contra lui :). Da, imi amintesc si de expresia asta cu radio sant, mi-a placut intotdeauna.

    RăspundețiȘtergere