joi, 22 martie 2018

Perle, perluțe (13)

Vorbesc la telefon cu soțul personal, în timp ce ambii copii mănâncă lângă mine la masă, și din vorbă în vorbă iese undeva un ‘iubitul meu’.
La care ambii copii sar ca arși:
- Mami, cine e iubitul tău?
Panică totală în vocea primului născut.
- Mami, cu cine vorbești? Io sunt iubitul tău!!! îl secondează micuțul.

- Mami, io nu pot să dorm, că visez urât și mi-e frică, se cațără pe mine mulți păianjeni urâți!
- Credeam că îți plac păianjenii, zic eu.
- Nu, mami, sunt urâți și nu mă lasă să dorm!
Ghinion, că avem așternuturi de pat cu Spiderman, și ceva cărți cu “Die kleine Spinne Widerlich”. Pe care și le-a dorit mult împricinatul acum urât visător, evident, altfel nu mă duceau gusturile proprii până la obsesia cu Spiderman.


vineri, 12 ianuarie 2018

Perle, perluțe (12)

- Vreau să te venenez cu pana asta!
Ce, Doamne iartă, vrea copilul????
Să mă gâdile cu pana. Dar nu își mai amintea cuvântul, în nici o limbă.

- Ce gâdilitoare ești!

Pentru că experimentam o răceală cumplită cu nas și sinusuri înfundate, făceam inhalații cu ceai old style, adică peste oală, cu un prosop pe cap. Copilul cel mare, oripilat:
- Mami, de ce îți bagi capul în supă???

- Mami, noi avem în casă fantome?
- Nu, pui, nu avem.
- Mami, io cred că avem, de-aia nu pot să dorm, că mi-e frică de ele.
Conversație în toiul nopții, cu lumina stinsă, jaluzelele coborâte, un copil sforăind încet lângă mine. Mai aveam puțin și leșinam de somn lângă minorul treaz ca lumina.
- Pui, aici nu sunt fantome, am pus un afiș pentru ele sub pat, pe care scrie că nu au voie în casă, ok?
Bucurie, dar cu măsură:
- Mami, toate fantomele știe să citească?
- Da, iubitule, toate.
- Și bebelușii de fantome?
Ăh... de ăștia uitasem...
- Bebelușii de fantome nu umblă singuri noaptea, ci cu mamele lor. Care TOATE știu să citească.
Încă se simte o ușoară nesiguranță a copilului.
- Mami, dar unde au învățat fantomele să citească?
- La școala de fantome. Dormi, copile!
Se trezește și fratele mai mare, care pare să fi prins cel puțin jumătate de conversație:
- Dormi, micule, că mâine vei fi obosit și vei face circ mult, și eu nu am chef de urlete, că vreau să ne jucăm frumos.
- Auzi, mami, fantoma! cârâie micuțul.
- Uf, mami, ce prostuț e! Tu - către fratele lui - știi că nu există fantome. Taci și dormi, că mă deranjezi la somn! Și pe mami la fel. 
- Mami, dacă nu există fantome, cine citește biletul tău de sub pat?
Busted!!! Până am clarificat noi multiple aspecte ale vieții și (in)existenței fantomelor, cel mare s-a enervat, și-a luat perna și a plecat să doarmă cu buni, “că acolo e liniște”. Așa-mi trebuie dacă mă las atrasă în conversații mistice.




duminică, 24 septembrie 2017

Perle, perluțe (11)

- Vreau să îi faci motițe! solicită minorul, predându-mi șoarecele croșetat abia terminat.
- Ce să îi fac?
- Motițe. Cu ață. Așa, motițe luuuungi...
- ”Motițe”, unde anume?
- Aici la bot, mami, ca și lui Tom. Cu ață.
Bun, am aplicat rozătorului două perechi de mustăți. De ață, evident.

- Cu cine te-ai jucat azi la grădi?
- Cu doi băieței.
- Foarte frumos. Cum îi cheamă?
- Tadeas, vine răspunsul.
- Și pe celălalt?
Cugetă puțin:
- Adidas...?

- Doamna noastră a fost bolnavă azi.
- Da? Și cu cine ați făcut ore?
- Cu Frau S. Și cu Gogoașă.
- Cu cine????
- Cu Gogoașă. Așa a zis că o cheamă, se justifică proaspătul școlar, văzând atâta uimire.
Trebuie să văd mâine cum o cheamă pe tanti, ceva îmi spune că-i aproape imposibil numele ăsta (plus că aduce cu un personaj din "Habarnam").

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Somn ușor!

1:23. A.m., adică noapte adâncă. Mă trezesc în scrâșnet de dinți, unul dintre copii îmi trage duios un picior în coaste. Încerc să acopăr și să mut incriminatul trei centimetri mai spre marginea patului. O secundă mai târziu plonjez să prind copilul care, contorsionându-se cumva în somn, dădea să aterizeze cu capul înainte pe podea. Evident că sunt foarte, foarte trează. Pipăi pitpalacul, constat o poziție cumva oblico-transversală pe axa lungă a patului - aha, de-aici dezechilibrul, eu mutasem un corp poziționat cu totul altfel. Ăla mic protestează în somn, se foiește, se agită, îmi dă una peste ochi, se descoperă la loc. Îl acopăr. Se descoperă. Eu insist. El sforăie indignat. Ok, no problem, lasă-te descoperit, eu vreau să dorm...
Mă întorc optimistă cu spatele la teroristul din dreapta.
Descopăr o altă mână mică sub mine, o îndepărtez. Nu vrea, revine. Pipăie în alt somn după plapuma mea. A lui e pe jos. O ridic, îl învelesc. Pentru procedură părăsesc riscant mijlocul patului - când să mă întorc la cei 30 cm de spațiu care-mi revin din totalul 2 metri al patului, nu mai am loc.
Încerc un mic tetris cu cei doi, socotindu-mă să încep cu cel mai ușor dintre ei. Nope, se încoardă și revine la poziția inițială. Risc să îl trezesc, și-atunci nu scap fără vreo 3 cărți cu Lightning Mcqueen. În fond doarme liniștit mititelul...
Îl pipăi pe frate-su, să mă asigur unde-i e capul. Încerc să-l trag de pe locul meu. E greu, nu-l mai pot ridica. Scarpin încet un spate, șoptesc la ureche 'hai în brațe' - el mă caută în continuare spre mijlocul patului. Nu, hai că-s aici, la margine, hai, pui... Mormăie ceva, pune un picior peste celălalt copil... la stilul ăsta nu mai ajung eu să dorm.
Eliberez copilul 1 de sub copilul 2. Dau din coate, împing, trag plapuma, mut perne cu capete (sau picioare?). Nu, loc nu.
Îmi iau așternutul și mă mut în patul unuia dintre ei, în camera vecină. Greuceanul meu deja a renunțat la luptele nocturne și și-a adjudecat un pat de copil, ce bine de el, sforăie, n-are treabă.
Adorm - sau așa mi se pare.
Un picior mic mă împunge în spate, pe jos se târăște o vietate neidentificată. Cât pe ce să îmi scape un urlet de spaimă - dar nu e decât copilul mic cu covorul de la duș și vreo 43 de mașinuțe adiacente, care vrea să doarmă cu mami. Adică pe jos. Celălalt e mai treaz sau mai adormit, nu-mi dau seama, s-a cățărat lângă mine în pat și vrea o bucată bună de plapumă. Sau toată. Și perna mea.
Pun micul în pat, caut a doua pernă, a treia plapumă, mobilul la îndemână că trebuie să mă deștepteze cineva la ore rezonabile - 2:11. Aha.
Constat că mi-e cam frig și parcă puțin ud. Știam eu că avem nevoie de scutece noaptea, încă... dar copiii nu sunt uzi, poate puțin transpirați, și încovrigați unul în altul, sau unul peste altul, nu-mi dau seama pe pipăite pe întuneric. Egal. Ce-i ud??? Ah, prosopul de duș...
Călătoresc cale de 3 metri până la baie, mă schimb de pijamaua udă, detectez plapuma doi în cealaltă cameră - patul matrimonial e gol și îmbietor, și nici nu-i ud...
- Mami, eu vreau să dorm cu tine, se aude o voce mică somnoroasă.
- Și eu!
Ok, mutăm iar plapume, perne, mașinuțe și copiii în patul inițial, îmi fac loc în cei 30 de cm ai mei. Un copil pune un picior peste mine, capul pe un umăr. Celălalt se împinge cu capul în burta mea, vrea mai aproape la căldură, dar numai în unghi de 90 de grade față de mine, ceea ce se dovedește mai dificil logistic.
Pfff, am uitat mobilul dincolo, îmi trece mie prin cap. După greutatea capetelor și respirație, par să doarmă adânc, risc să mă duc după mobil. O fracțiune de secundă mă gândesc la varianta de a rămâne în patul doi, dar cum nu am poftă de alte migrații pe timp de noapte, mă strecor la loc între cei doi.
- Mami, nu-i frumos ce faci, te rog să mă lași să dorm! mă întâmpină o șoaptă indignată. - Mie mi-e somn și tu te tot fâțâi, te rog să te potolești.
Serios????
N-au rost polemicile la miezul nopții. Mă bag în pat, copilul mă ia în brațe. Dau să adorm.
- Mami, hai să îți spun o poveste, să ți se facă somn.
Mvai, da, desigur.
Probabil adormisem, când mă zgâlțâie ușurel:
- Mami, după ce că nu mă lași să dorm, nici nu asculți povestea.
Grrrhhh!
- Mami. Vreau laaaaapte!
Cobor după lapte. Calc greșit pe ultima treaptă, îmi zdrelesc cotul de perete. Ceasul de la cuptor arată 2:56. Încă 30 de secunde de încălzit...
Sus, amândoi dorm. Pe locul meu.
Mă întind pe unul dintre locurile lor rămase libere. Reușesc performanța să cad din pat în somn - 3:49.
Mai pierd vremea pe net, că nu pot adormi așa, la comandă.
Adorm. Scap tableta pe jos - 4:59. Nu, 5:00.
La 6:15 sună deșteptarea.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Noutăți

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, parcă nu mai am timp de înșirat aventuri pe blog. 
În mare, unul a terminat grădinița, celălalt creșa, unul a început școala, celălalt grădinița. 
O exploatăm pe buni cât de mult reușim - din fericire pare ok cu situația. 
Am mai scăpat prin vacanțe exotice, weekenduri prelungite și excursii interesante, cu și fără copii. 
În rest, pe la spital, cu nebuniile obișnuite (”Dar înghețată de alune gratuită nu aveți?” ” Doamnă, aici e urgența, nu gelateria!” ”Da, dar chiar nu aveți???” ”Avem psihiatru înlocuitor” Bine că acum am și eu o plângere pe nume, cică am fost inutil de crudă cu sărmana făptură).
Grădina noastră arată foarte eco-bio, că nu apucăm să ne ocupăm de ea și plantele cresc cu spor ca-n junglă. Odată, mi-am promis că îmi iau concediu extra pentru renovat casa, pus ordine în toate, inclusiv în grădină... cândva în viața asta. Deocamdată agenda e aglomerată cu treburi de-ala ”importante și urgente”, care nu dispar prin ignorare. 
Copiii cresc.

luni, 4 septembrie 2017

Perle, perlute (10)

- Mami, uite o benzinătoare!
Eram pe lângă benzinărie.

- Bloginsel.
????
- Bloginsel.
- Ce spui tu acolo?
- Finn Mcmissile se duce pe Bloginsel.
Aha. Bohrinsel - platforma petrolieră.

- Mami, am găsit un ou!
Îmi aduce o piatră aproximativ sferică dezgropată de la temelia bisericii.
- Frumos. Ou de...?
- Struț.
- Cred că-i puțin prea mare pentru un ou de struț. O fi de dragon?
- Nu! De struț!
Îmi lasă bolovanul în grijă, pleacă să mai dezgroape ceva de după tufișuri. Revine cu alte două pietroaie pline de mușchi și pânze de păianjen. Vrea să le pună în "cuib" - casca lui de bicicletă. Reușesc să-l conving că sunt prea grele, să le caute alt cuib în iarbă.
Găsește. Amenajează. Pune "ouăle" la locul lor, le tot aranjează.
- Astea sunt ouă de Viezurino! îmi comunică.
Și se așează pe ele să le clocească.
Acolo, în fața bisericii, copilul meu clocea pietre. Din care au ieșit pe urmă Viezuri mici - alte pietre, cărora le-a făcut pat din jumătăți de frunze. Restul pruncărimii alerga țipând prin jur, al meu își cocoloșea puii. 

- Mami, uite, asta e casa noastră...
Desenează obiectele din camera de zi, pe urmă face undeva și o gaură de șoarece în perete.
- Ăla e șoarecele Jerry? întreb, aflându-ne în plină perioadă ”Tom și Jerry”.
- Nu, e alt șoricel.
- Ah...
- Da, Mata Rata îl cheamă.
Mai desenează un șoricel.
- Și pe ăsta Mate Renus.
De unde le-o fi inventat? Mânca-l-ar mama de artist!